Conferinţa „Text şi discurs religios”

Conferinţa Naţională „Text şi discurs religios”, rodul iniţiativei unor inimoşi filologi din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, a devenit, cu vremea, o manifestare de neignorat în lumea universitară şi cea clericală, garantată de participarea spornică a mai multor specialişti din facultăţile laice și de teologie, cu binecuvîntarea înalţilor ierarhi ieşeni ai celor două biserici surori: cea ortodoxă şi cea romano-catolică.

Ca intensitate, ritualitate şi finalitate, fenomenul face parte dintr-o realitate culturală, pe care o definim -fără gratuităţi- iasienism. La o (re)vedere a „fragmentarium”-ului eminescian observăm că şi Poetul -sub a cărui lumină spirituală dăinuieşte Iaşul mileniului al treilea- era preocupat de felul în care ontofania, ca rezultat osificat al experiențelor religioase, făcea trecerea de la practici la religie. Se pare că Mihai Eminescu era atras, mai cu seamă, de drumul sinuos în care sacrul individual se transpune în sacru transindividual spre a se reîntoarce mai apoi la simbolul religios și la gîndirea catafatică / magică.

Această perspectivă ne-a îndemnat să avansăm ideea că, în cazul abordării religiei ca principiu de conservare a energiei sociale, se poate vorbi despre o prelungire a fascinației eminesciene în legătură cu generalitatea, universalitatea reclamate de „ontologia religioasă”. Pentru că, aşa cum se poate observa din miscelaneul 2255 -Cultură şi ştiinţă-, religia ca „element al spiritului poporului” ţine de cultura acestuia, înţeleasă de Mihai Eminescu ca „suma întregii sale vieţi spirituale” (lucr. cit., în Fragmentarium, Bucureşti, 1981, 27).

Așa cum o probează „atelierele” Conferinţei, consacrate textului si discursului religios, altfel spus arhitexturii religioase, iasienism-ul, ca atare, apare şi se manifestă în condiţiile în care se poate vorbi de o „interpretare comunitară a sacrului”; exerciţiu hermeneutic, deopotrivă literar şi literal, mirean şi bisericesc, ce tinde să reviziteze experienţa religioasă şi culturală a intelectualului vernacular.

Cu astfel de convingeri de credincios al literelor, al religiei Cărţii şi al „supremaţiei” Textului viu, mi-am fixat în calendar, ca în săptămîna de dinaintea începerii Postului Naşterii Domnului (pe la mijlocul lunii noiembrie), să fiu nelipsit (pentru a patra oară!) la festinul spiritual pregătit de Facultatea de Litere a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, în parteneriat cu Mitropolia Moldovei şi Bucovinei şi cu Dieceza Romano-Catolică de Iaşi.

Ca membru al colectivului de consultanţi ştiinţifici ai Conferinței sînt în măsură să pot deconspira faptul că, deşi într-un număr extrem de redus, organizatorii (aceiaşi: Alexandru Gafton, Sorin Guia şi Ioan Milică), lucrează -cu spornică trudă de albină- un an întreg pentru zidirea fagurilor în care se va turna mierea acestor zile de irepetabilă (co)laborare.

Așa cum am remarcat şi în „raportul” secţiunii, pe care am onoarea de o a coordona, de-a lungul celor patru ani, la Iaşi s-a reuşit -administrativ, ştiinţific şi admirativ- a se întemeia un cadru academic favorabil dezbaterii, developării și hermeneuticii relaţiei inextricabile dintre text şi discurs religios, cu insistenţă asupra unor chestiuni din domeniile specializate ale filologiei, teologiei, literelor și filosofiei dar şi ale istoriei şi artei în general; fenomene ce interesează, sub aspect ştiinţific si cultural, din punct de vedere moral-spiritual, în egală măsură, comunitatea academică (teologică şi ştiinţifică) şi/sau lumea profană.

Amintindu-mi de conţinutul unor experienţe sapienţiale, cu acces mediat la spiritualitate -via bibliotheca!- trăiesc cu o reală convicţiune sentimentul că participanţii la Conferinţă îşi (re)unesc eforturile spre a întemeia o communitas academica, în care se pot schimba, „la liber”!, idei, impresii și opinii. Dar, mai cu seamă, se pot aproxima bazele unor proiecte comune, din domenii aparent disjuncte: biblistică, retorica textului religios, istoria artei și a literaturii, historie și cultorologie samd.; toate pe fondul etalării unor convingeri tolerante şi a unor concluzii ştiinţific-argumentate de/prin propriile cercetări.

De o supleţe dezarmantă, cadrele Conferinţei sînt adaptate diversităţii în unitate, tolerînd „pluriperspectivele”. Deopotrivă ale iniţiaţilor şi neofiţilor, ale specialiştilor în domenii, cît şi ale aspiranţilor (masteranzi, doctoranzi, preparatori şi asistenţi universitari) care, în cadrul secțiunilor din cadrul Conferinţei, au nu doar libertatea de a-şi prezenta roadele „lucrului lor pe texte” (mai vechi sau recente), de a-şi devoala preocupările, ci şi libertatea de a stabili legături. În felul acesta, Conferinţa atinge un obiectiv important, fiind un spaţiu al comunicării depline între diferitele categorii de participanţi reuniţi în secţiuni axate pe traducerea textului sacru, decodarea retoricii discursului religios şi hermeneutica relaţiei dintre literatură, istorie, folclor etc. şi sacru.

Dacă aş fi chestionat în legătură cu azimuturile unei atari Conferinţe din Iaşii lui Dosofteiu, aş confirma că suntem în căutarea/identificarea trăsăturilor unei cutremurătoare experienţe a lecturii -deopotrivă fascinantă şi încîntătoare-. Este vorba despre majestas-ul Textului religios ce degajă o zdrobitoare superioritate a forţei semnificante. În Textul, care ne provoacă şi ne îmbie a-l cerceta, înfloreşte plenitudinea fiinţei angajate într-o atare experienţă numinoasă. Cu menţiunea că, în cazul de faţă, numinosul se singularizează, cititorul unor astfel de texte avînd sentimentul propriei futilități/(i)nulități: aceea de a nu fi decît „făptură”, „pulbere” și „cenușă”, cum ar spune patriarhul neamurilor.

Iată de ce limbajul/discursul unui astfel de Text este constrîns la a „sugera” doar ceea ce depăşeşte experienţa naturală a omului, a Celui care ia cunoştinţă de sacru. Pentru că acesta se manifestă hierofanic atît în „gramatologie” ca exerciţiu autoimpus de relevare a „ceva” ce nu mai este în totalitate/exclusiv nici gramma, nici logos, ci altceva, apropiat de acel ganz andere -la care se referea şi Mircea Eliade- cît şi ca „însemn radical” şi total diferit al unei culturi sfioase, cum este cea românească. Manifestînd sacrul, un text „oarecare” devine „altceva”, fără a înceta să fie „el însuşi”, continuînd să participe la mediul literar înconjurător.

Este vorba despre Textul în întregime şi de prăpastia care separă cele două modalităţi de experiență a lecturii; evenimente pe care le trăieşte omul mileniul al treilea, cu ezitările lui între lumea sacră şi cea profană. Iar cele patru volume ale Conferinței sînt, de altfel, cele mai în măsură a gira tensiunea ce străbate actul și rodul unei atari lecturi dependente de „sacralitatea” cu care mai pot fi reîncărcate raporturile omului cu Sfînta Scriptură (Septuaginta; Vulgata; Biblia de la Blaj /1795/; Biblia de la Bucureşti /1688/; Palia de la Orăştie şamd) şi cu funcţiile ei vitale -fabulatorii și consacratorii / sacramentale- la acest început de veac.

Pentru că, aşa cum o acceptăm noi, lectura este şi va rămîne un act de a fi în lume, reacţiile noastre fiind, nu o dată, condiţionate de (re)citire, traducere, înculturare; cu mențiunea că asemenea juxtapuneri, chiar dacă uneori nu par a fi demne de toată încrederea, ele rămîn, totuşi, valabile.