Recenzie la Revista TDR, nr. 2/2010
Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi a tipărit un masiv şi frumos volum, rezultat al lucrărilor Conferinţei Naţionale “Text şi discurs religios”, Ediţia a II-a, din 13-14 noiembrie 2009: Text şi discurs religios, nr. 2/ 2010. Editori sînt prof. univ. dr. Alexandru Gafton, precum şi lect. univ dr. Sorin Guia şi lect. univ dr. Ioan Milică, toţi de la Universitatea din Iaşi. Consultanţii ştiinţifici, academicieni ori profesori, provin din universităţile laice şi teologice din Jena, Bucureşti, Iaşi, Sibiu ori Timişoara, savanţi de frunte, printre care acad. Sabina Ispas, prof. univ. dr. Gheorghe Chivu, membru corespondent al Academiei Române, prof. univ. dr. Vasile Ţâra etc. Cuvîntul înainte, semnat de cei trei editori, expune programul intelectual, spiritual-religios şi moral al acestui demers. Sînt puse în evidenţă arealul generos al cercetărilor, antrenarea unor domenii importante din ştiinţa limbii şi a textului. Totodată, îngrijitorii ediţiei precizează că investigaţiile sînt strict orientate de “perspectiva creştină (ortodoxă şi catolică)”.
Volumul însumează 470 de pagini şi se desfăşoară (după un Cuvînt de întîmpinare, semnat de I.P.S. Teofan Savu, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, pr. dr. Vasile Gavrilă şi Rodica Zafiu, prof. dr. la Facultatea de Litere din Bucureşti) în trei mari direcţii: Traducerea textului sacru; Retorica discursului religios şi Literatura şi sacrul. Tematica este diversă şi, de multe ori, inedită. Autorii, indiferent în ce domeniu, se angajează, urmăresc modul în care se realizează textul sacru şi se configurează un limbaj specific cu o individualitate distinctă între variantele funcţionale ale limbii – limbajul religios.
Pe de altă parte, reţinem, ca trăsătură comună şi dominantă a celor mai multe dintre articole, plasarea discuţiilor într-o largă viziune interdisciplinară, atenta lor punere de acord cu teoriile şi metodologia studiilor de ultimă oră. Fie că sînt luate în vizor cărţile vechi, unele chiar în manuscris (v. minuţiosul demers al lui Gheorghe Chivu, De la litera la spiritul textului sacru. Mărturia unui Evangheliar manuscris, p. 41-48), fie că se pun în discuţie lucrări contemporane (opera omiletică a unor mari teologi precum Arhimadritul Cleopa, Părintele Galeriu etc.), comentariile, supuse exigenţelor ştiinţifice, răspund corespunzător aşteptării lectorului modern. Textele sacre şi discursul religios sînt cercetate din patru unghiuri: a) din perspectiva limbii (a gramaticii sale); b) din aceea a limbajului, ca variantă funcţională (apare într-o situaţie specifică de comunicare); c) în raport cu originalul, ca text tradus; şi, în fine, d) în relaţie cu alte texte ori forme de limbaj (cel artistic, de pildă), în procesul intertextualităţii, foarte activ, cum se ştie, la nivelul limbajului religios (cf. şi Rodica Zafiu, Ethos, Pathos şi Logos în textul predicii, p. 27-38; ori Claudia Ciobanu, Sensuri şi funcţii ale intertextului religios în proza lui Marin Preda, p. 457-462). În ansamblul lor, studiile acoperă, astfel, un spaţiu întins de preocupări şi au în vedere literatura religioasă, începînd cu nucleul ei (Biblia) şi cu scrierile ce ţin de cult ori de teologie, în genere, pînă la cărţile literaturii profane în care reverberează ecourile sacrului.
Aşa se face că Textul biblic (v. Gheorghe Chivu, 41-48; Alexandru Gafton, p. 49-72; George Bogdan Ţâra, p. 91-98; Silvia Nicoleta Baltă, p. 99-106 etc.) se întîlneşte cu opera Sfinţilor Părinţi (unde descoperim preocupări lingvistice), cărţile vechi cu cele contemporane, literatura omiletică a lui Varlaam, a Sfîntului Ioan Gură de Aur, a Sfîntului Dionisie Areopagitul sau Antim Ivireanul, cu cea a Arhimandritului Ilie Cleopa, a Părintelui Galeriu sau N. Steihardt (v. Rodica Zafiu). Un set de studii dedicate discursurilor persuasive (predicile) ori, parţial, celor panegirice (cf. Maria Cătănescu, Retorica elogiului în Didahiile lui Antim Ivireanul, p. 187-194), precum şi articole, ce au în vedere alte elemente de retorică literară, fac trecerea spre scrierile literaturii artistice intersectate cu sacralitatea. Şi în acest paragraf ne întîmpină o mare varietate de abordări, în paralel cu diversitatea autorilor evocaţi (de la junimistul Anton Naum, la contemporanul său Ion Creangă şi, mai aproape de noi, de la unele romane ale lui Marin Preda şi Mircea Cărtărescu, de la eseurile şi însemnările Alisei Voinescu sau cartea călugărului-scriitor, Savatie Baştovoi, la lirica lui Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu, Eugen Dorcescu, ori la poezia carcelară şi, în fine, la textele lui Bob Dylan). Acestui sumar, foarte bogat, după cum se vede din simpla enumerare, se adaugă două comunicări, surprizătoare oarecum, perfect încadrabile în tematica generală, excentrice, totuşi, fie prin maniera tratării (Constantin Onu, Traducerea Liturghierului în limbajul mimico-gestual liturgic românesc, 133-145), fie prin implicarea directă a unor zone socio-politice (Petre Semen, Fundamentarea biblică a drepturilor omului, p. 173-186).
Adeseori, asistăm, în peisajul cultural-artistic, la un fenomen complex, pe care atît cititorii, cît şi specialiştii îl receptează cu oarecare inconsecvenţă şi ezitare. Este vorba despre apariţia, în mediul mirean, a unui important număr de creaţii vizibil influenţate de spiritul religios. Nu e aici locul unor extinse abordări axiologice. Ne limităm la a repeta ceea ce se ştie, anume că cerinţele estetice nu pot fi eludate, oricare ar fi tipul de discurs (cu ţel literar – artistic) pe care îl avem în vedere. Receptarea critică pare însă rămasă în urma producţiei creatore. Cu rare excepţii, comentariile sînt imprecise, dacă nu şi superficiale, iar evaluările şi terminologia, confuze. Cu atît mai important mi se pare efortul autorilor, ce au contribuit la realizarea acestui simpozion, de a clarifica raporturile specifice ivite în context: limbă - limbaj (limbaj religios), sacralitate - literatură (literatură religioasă) şi, implicit, regimul de funcţionare a unor fenomene, aparţinînd intertextualităţii. E de menţionat că sînt focalizate şi anumite formule singulare de intertextualitate (spre exemplu, transpunerea în versuri moderne a unor texte vechi-testamentare, simultan cu apelul şi la alte “practici discursive“ (Eugen Dorcescu, Biblice, 2003. Psalmii, Ecclesiastul, Pildele şi Rugăciunea Regelui Manase sînt “re-creaţi“, potrivit canoanelor contemporane ale versificaţiei, în vreme ce textele originale, din acelaşi volum, asimilează liric unele motive biblice – cf. şi frumoasa contribuţie: Adina Chirilă, Poezia religioasă: consideraţii despre autor şi interpretare, p. 375-380). Or, unul din meritele majore ale acestui tom de studii, dincolo de ceea ce autorii lor aduc nou în domeniile investigate, stă tocmai în efortul de a defini limbajul religios şi de a-i fixa funcţiile specifice.
“Limbajul religios are o individualitate clar marcată între varietăţile diastratice şi diafazice ale unei limbi; cercetările lingvistice şi antropologice i-au recunoscut specificul, determinat de folosirea în anumite situaţii de comunicare diferite de cele cuente (în primul rînd, în adresarea către divinitate) şi de activarea unei funcţii a limbajului necu- prinse în schemele şi utilizările curente (menţionată totuşi de Jakobson, 1966: 217, în formula ‘funcţia magică sau incantatorie‘)“, precizează Rodica Zafiu, în articolul citat, pentru a continua: ”Discursul religios presupune anumite acte de limbaj specifice (de exemplu binecuvîntarea) şi are practici discursive proprii. E [...] un limbaj marcat de o puternică intertextualitate... “ ( p. 28).
Impactul pe care sacrul, limbajul religios, spiritul Scripturii îl au asupra gîndirii şi artei omului modern se reflectă deplin nu doar în irepresibila nevoie a individului de a apela mereu la textul Bibliei, ci şi în fidelitatea (totuşi) a societăţii actuale în urmarea Cuvîntului acesteia. E uimitor cît de aproape este ceea ce “Legiuitorul Suprem” prevedea, cu mai bine de trei mii de ani în urmă, de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, instituită la mijlocul veacului trecut şi adoptată de toate statele Europei actuale (v. Petre Semen, Art. cit.). Dreptul la viaţă, la libertate, la judecată nepărtinitoare, la demnitate ori la remunerarea corectă a muncii, dreptul săracului şi cel al bolnavului de a fi ajutaţi fac parte din corpusul, peren, neschimbător al legilor divine şi umane.
(Text publicat în „Banat”, anul VIII, nr. 2, februarie 2011, p. 6)